Bucșiata și creasta Balaurului

de ruxache 5 februarie 2012 4 comentarii

La început de iarnă prin ianuarie.

eu, Andrei și Cătă

Bucșiata , Creasta Balaurului

La momentul respectiv am vrut să facem o tură de o zi prin Bucegi. Ceva mai altfel, un pic de bălăurleală prin inima Bucegilor, prin locuri nu tocmai primitoare dar extrem de plăcute.

Așa că ne-am uitat puțin pe niște hărți, am studiat câteva variante de traseu de prin zona Bucșoiului și am pus la cale de un drum. Inițial am fi vrut să urcăm pe o vale ceva, dar gheața și zăpada puțină și enervantă ne-au schimbat planurile și am ales ceva mai ușurel dar poate chiar mai interesant. Ne dorim să prindem un vâlcel numit Bucșiata, care ne scoate fix în creasta Balaurului. Că vom reuși sau nu, rămâne de văzut.

Așa că dis de dimineață suntem la Gura Diham, plini de energie și bucuroși de revederea cu zonele astea atât de dragi. Asta mai ales că pădurea s-a îmbrăcat la poale într-o haină arămie, foarte fotogenică și desprinsă parcă din povești cu zâne și ilene cosânzene.

Drumul spre Poaina Izvoarelor este o adevărată încântare. Pentru mine, asta este una dintre cele mai plăcute perioade din an pentru plimbări pe poteci. Deși lipsește cu desăvârșire verdele acela crud ce pulsează a viață și a nou, culorile unei toamne târzii sunt amețitoare. Și cred că cel mai mult iubesc faptul că este extrem de liniște. Niciun cuc, niciun foșnet care poate prevesti un animal ascuns printre tufișuri, nimic. Doar o veveriță obraznică se rățoiește la mine când mă opresc să mai dau niște straturi de haine jos.

Poteca nu se mai distinge. Cu greu o ghicești sub mormanul aproape auriu. Mergem fără să ne grăbim și respirăm ahtiați aerul de munte și neclintirea dintre copaci. Este superb.

La ieșirea spre cabană apare brumă și un strat filiform de fulgi de nea. Contrastul pare ireal. Un pic de soare, un pic de verde al brazilor, un pic din culorile calde ale toamnei și tabloul este perfect. Mare artistă e mama natură, de fiecare dată se întrece pe ea însăși.

 

După un mic popas plecăm mai departe, iar peisajul se schimbă complet. Argintiul a venit să ne arate ce designer faimos este el, astfel că îmbracă brazii în haine care mai de care mai sofisticate. Așadar, nici doamna Iarnă nu e departe happy și ne anunță că se apropie cu pași repezi și siguri. Uscăciunea este la ea acasă și se simte chiar și în aer, totul este înghețat și scârțâie a pustiu.

 

 

În poiana din Valea Bucșoiului facem un popas mai lung și încercăm să ne dăm seama care este traseul pe care vrem astăzi să îl parcurgem. Stăm la o vorbă, mâncăm puțin și când simțim că încep să ne înghețe toate cele, prindem de nas vâlcelul cu pricina și pornim la deal.

Pioletul își face treaba foarte bine în zăpada bocnă și luăm altitudine mai repede decât mi-aș fi imaginat. Mici săritori apar la fiecare pas, apoi copăcei pitici și enervanți ne blochează drumul și trebuie să ne luptăm cu ei pentru a ieși la lumină.

 

Și cum bălăureala trebuie să își păstreze definiția consacrată, ne găsim în situația de a nu mai putea înainta pentru că al nostru vâlcel se cam termină în niște jnepeni. Suntem captivi laughing Cocoțăm ba pe stânga ba pe dreapta în încercarea aproape eșuată de a observa sau măcar ghici un drum. Andrei pleacă înainte și dispare instant după niște crengi. Destul de repede (vreo 15 minute – în jnepening time e puțin) ne strigă să venim, căci a ieșit la lumină.

Pleacă în fața mea Cătă, iar eu îl urmez îndeaproape. Numai că eu nu am cracii lui de 2 metri și nici agilitatea de a sări peste copăceii buclucași. Așadar rămân mult în urmă și aproape că ajung să merg în patru labe, ghidându-mă după urmele lăsate de trecerea băieților. Din când în când îi mai strig și pornesc mai apoi după sunetul vocii lor. Ce pot să spun? Am ieșit de-acolo răvășită, cu căciula pe-o parte, transpirată toată și lovită-n locuri sensibiloase tare și anume tibii și coaste. Ăștia 2 râd și mă mai și filmează, că deh astfel de momente trebuie păstrate pentru posteritate și arătate la nepoți.

 

Odată cu ieșirea din jnepeni urmează niște pante nu tocmai prietenoase, expunere mare și adrenalină pe măsură. Combinația specială a Bucegilor de zone inerbate cu fețe aproape verticale de stâncă. O fericire. Și la propiu și la figurat, căci atunci când rămâi agățat într-un piolet, cu toată valea Bucșoiului la picioare, nu e tocmai o serată dansantă.

Și totuși, bucuria este pe măsura emoțiilor și din păcate un pic cam scurtă, căci ieșim un pic cam repede în Creasta Balaurului care ne așteaptă scăldată în soare. Uff și cât am mai înghețat și dârdâit pe vâlcelele astea umbrite și uite ce atmosferă de toamnă caldă și primitoare este aici sus.

Facem cum facem și tot în contratimp reușim să fim, nu îmi explic cum.

 

Sus aici facem o pauză mai lungă de mâncat, admirat și iar mâncat. Vremea este perfectă, nu adie niciun vânticel și avem minunata ocazie de a urmări un stol de rațe gălăgioase care zboară aproape haotic la o înălțime foarte aproape de a noastră. Spectacolul este complet, mai ales că măcănelile s-au auzit cu mult înainte de a observa V-ul și ne-am uitat curioși în toate direcțiile până le-am ochit.

 

Dar gata cu leneveala, trebuie să pornim către casele noastre, la fel cum fac și rațele alea, către locuri mai calde și mai pufoase. Așa că țopăim pe Balaur, identificăm și adevărata vale Bucșiata (nu că noi am fi fost pe cea falsă, dar a fost clar cam de la început că nu suntem unde ne-am fi dorit să fim) și apoi ne rupem genunchii pe coborârea spre Țimbal. Aaaah ce urât.

Evident, urmează patria urșilor și țipetele de rigoare, rătăcirea de la final, înainte de intrarea în Valea Morarului și mirosul persistent de bârlog de urs, care ne dă aaaaripi să ajungem mai repede jos, unde posibilitățile de fugă și cocoț în copaci sunt mai variate.

Și cam asta a fost, o tură scurtă dar intensă, pe care am rememorat-o după mai bine de jumătate de an cu o plăcere și-o dorință uriașă de a reveni prin acele locuri.

Pe curând!

Recomandari

4 comentarii

cristian 12 iulie 2012 at 9:27 am

frumoasa tura. Bine pusa acum, in mijlocul verii. Am simtiti si eu putin racoarea chiciureai.

Reply
ruxache 12 iulie 2012 at 9:28 am

big grin sa stii ca si eu m-am racorit un pic

Reply
Daniel 18 septembrie 2012 at 3:02 am

Mi-e dooor de screrile tale… Pe unde bantui?

Reply
ruxache 18 septembrie 2012 at 7:41 am

Nu am mai apucat sa scriu in ultima perioada, dar promit ca revin cat de repede pot. Iti multumesc happy

Reply

Lasa un comentariu