Cum căpătăm experienţă

de ruxache 13 octombrie 2011 8 comentarii

„Un munte nu poate fi învins. El a fost şi rămâne la fel chiar şi dupa ce „victorioşii” au coborât şi l-au părăsit. Oamenii nu au învins Muntele; ei au învins cel mult slăbiciunea din ei, ridicându-se pentru o clipă la înălţimea munţilor.” R. Messner

noiembrie 2008

E o poveste de care nu prea vreau să îmi amintesc, dar face parte din experienţă şi de multe ori îmi vin în minte momentele alea. Nu am scris despre ieşirea asta până acum, deşi curând se împlinesc 3 ani. De ce nu am făcut-o? Poate pentru că mi-a fost frică, poate pentru că atunci când răscoleşti trecutul te izbesc prea tare între ochi defectele şi prostiile pe care le-ai facut atunci. E frumos să vezi cum ai evoluat în trecerea anilor, cum ţi-ai format personalitatea, ce fel de om ai devenit şi ce fel de om ar trebui să devii.  Însă, ţi se poate pune şi un nod în gât atunci când priveşti acolo. Şi nu poţi să nu te întrebi, măcar o dată, ce-ar fi fost dacă?

Am plecat la drum într-o zi de noiembrie. Eu şi un prieten. Scopul nostru era să urcăm pe Valea Adâncă şi să dormim la Omu. Nu ştiu dacă am plecat târziu. Mai bine spus nu ştiu cât de târziu am plecat. Însă din cauză că niciunul dintre noi nu ştia intrarea spre Valea Morarului, am cam întârziat. Ne-au îndrumat până la urmă nişte ciobani şi ne-au avertizat în treacăt că ar fi bine să facem cale întoarsă, căci prin zonă umblă o ursoaică mare şi agresivă. N-am dat importanţă.

Ne-am continuat drumul într-o zi atât de mohorâtă încât nimic nu te putea îmbia la urcat. Era frig, umezeală şi totul părea cam sinistru. Era pustiu.

Am intrat pe vale extrem de târziu, la prânz. Aveam la noi tot ce ai putea avea nevoie: colţari, piolet (sus era zăpadă), ham, carabe, coardă, saci de dormit, haine groase, apă, mâncare. Ce să mai, eram pregătiţi pentru munte. Oare eram? Eu am realizat ulterior că nu sunt nici pe departe unde mi-aş dori să fiu din punct de vedere fizic. Rucsacul  era extrem de greu pentru mine şi mai ales era greu pentru valea asta. Din punct de vedere psihic nici nu mai are rost să comentez. Eram praf.

Pornim cu un entuziasm ascuns în buzunarul de la piept. Stătea acolo mic şi speriat, fără să îndrăznească să scoată ochii la lumină.

Fiecare săritoare mi s-a părut un chin. Tipul cu care eram urca înainte cu coarda, trăgea apoi rucsacii, apoi mă fila pe mine (în unele locuri mai degrabă mă trăgea şi pe mine). Totul era sfărâmicios, orice priză pe care puneai mâna o puteai lua suvenir acasă, era ud şi pe alocuri (de la o animită altitudine peste tot) era îngheţat. O pojghiţă subţire, care făcea înaintarea un calvar. Colţarii erau inutili, pioletul mai ajuta pe ici colo, numai că eu habar nu aveam să îl folosesc. De ce nu am coborât când am văzut că se împute treaba? Habar nu am.

Deja venea seara, când am ajuns la cea mai dificilă săritoare a văii. Cea cu bolovan. Un bolovan uriaş care bloca firul canionului în care intrasem deja de ceva timp. Un bolovan de câţiva metri buni, care nu părea a putea fi cocoţat pe nicio parte. Surplombat în faţă şi foarte puţin lipit de stânci pe laterale. Hm… Am stat şi am analizat şi ne-am întrebat pe unde să abordăm. Am ales partea din dreapta.

Prietenul cu care eram nu şi-a pus ham, ci s-a legat cu coarda în jurul mijlocului. A pornit. Îl filam de jos, neasigurată, sperând să nu cumva să se dezechilibreze sau să alunece. A asigurat undeva mai sus după un ţanc. Ce ţanc? Păi… un bolovan ieşit din stâncăria aia netedă care ne înconjura. De jos de unde eram încercam să îl ghidez pe brâniţa extrem de îngustă (vreo 5 cm), care ar fi fost salvarea noastră, adică ieşirea desupra bolovanului. Numai că el se tot duce în sus. Îi spun că nu e bine, că dispar toate prizele şi că ar fi mai bine ori să se dea jos, ori să încerce să ajungă înapoi în dreptul brânei. Începe procesul de descăţărare, numai că îi alunecă un picior, pioletul îi scapă din locul de sprijin şi porneşte la vale. Eu sunt practic izbită de stâncă, în timp ce el trece razant şi în balans prin spatele meu, cu pioletul fluturând ameninţător pe deasupra capului meu.

Îl dau jos şi nebunia începe. Încercăm cu greu să desfacem nodul tensionat de la coardă, ca să se poată elibera din strânsoare. Nu ştiu cât durează procesul, cert e că mult. Odată eliberat, acuză dureri mari de coaste, respiră greu şi un picior (cel cu care a dat în stâncă la cădere) este probabil rupt.

Pe moment valul de adrenalină îl face să nu realizeze lucrurile astea, să nu simtă atât de puternic durerile. Îmi spune mie să mă duc să încerc. Sunt însă atât de speriată, tremur în asemenea hal, încât nici asigurată în 7 corzi nu aş putea să urc acum. Decidem să mai aşteptăm un pic, să vedem în ce direcţe evoluează durerile. Direcţia nu e bună. Deloc.

Odată cu statul pe loc, vine şi frigul. Să coborâm pe unde am urcat, noaptea, este exclus, pentru că în momentul acela eu nu eram capabilă să dau jos (şi neasigurată) în rapel, un bărbat de vreo 80 de kg. Să aşteptăm până a doua zi era iarăşi exclus, habar nu aveam cum va fi noaptea şi în ciuda echipamentului avut la noi, nu mă simţeam deloc în siguranţă la poalele unui bolovan care parcă stă să vină peste noi. Durerile sunt mari. Decizia e luată. Sunăm la salvamont. Ora 20.00

Spunem cu precizie locul unde  ne aflăm, pe Valea Adâncă, la săritoarea mare cu bolovan, mai sus de intersecţia cu Brâul Mare al Morarului.

Urmează patru-cinci ore în care habar nu am cum a trecut timpul. Adică habar nu am cum DE a trecut. Am mâncat, am tremurat, am băut apă, am fumat singurele 2 ţigări pe care le aveam, am stat în sacii de dormit pentru că deja temperaturile erau sub zero grade, am vorbit cu salvamontul de multe ori, pentru că nu reuşeau să ne localizeze.

Au fost clipe în care am aţipit uitându-mă la valea plină de luminiţe, care se confundau cu stelele şi mai apoi cu ceaţa şi întunericul orb. Apoi am auzit voci. Am ieşit din micul culcuş şi am început să strig, să fluier. Foarte repede vocile s-au risipit în noapte. Nu se mai auzea nimic. Am fost sunată iarăşi de salvamont. Mi s-a spus să luminez pereţii canionului cu frontala. Ceea ce am şi făcut, preţ de vreo oră şi jumătate, timp în care am fluierat încontinuu. Mi s-a părut că am stat o veşnicie acolo.

Mi se părea groaznic că erau momente în care auzeam voci care păreau foarte aproape şi apoi minute întregi când nu mai auzeam nimic. Că mă simţeam pierdută e puţin spus. Iar singurele cuvinte care îmi treceau prin minte erau: ce caut aici? de ce am venit? ce caut aici? vreau acasă.

Târziu, undeva pe la miezul nopţii, când deja creierul meu practic se blocase şi ajunsesem într-un punct în care reuşisem totuşi să accept situaţia în care ne aflam, a apărut de sus un salvamontist tânăr, pe nume Petre parcă. Şi atât. Un singur om, care trebuia să ne ducă jos. O noapte întreagă am făcut rapleuri pe nenorocita de Adâncă. Precum orbeţii. Când mă lăsam în coardă şi mă trezeam în aer, sentimentul nu era nicidecum de bucurie că în sfârşit cobor, ci de groază. Întuneric, ceaţă, frig, o noapte care părea că nu se mai termină.

„Vreau jos, în poiană, acolo unde sunt urşi, prefer urşii, nu mai vreau aici pe vale”

Undeva spre dimineaţă, pe la ora 6-7 (poate mai târziu, pentru că se luminase) am ajuns într-un final în Buşteni. Epuizaţi. Salvamontistul a cedat uşor rugăminţilor mele de a nu chema telviziunea. Mi-era frică. De mama. Că o să mă lege de calorifer şi nu o să mă mai lase niciodată pe munte. Dovada e faptul că nici până în ziua de azi nu i-am spus. Cel mai probabil va citi acest post, dar e cam târziu să mă mai lege de calorifer.

Ce-am învăţat?

Am învăţat că echipamentul bun îţi savează viaţa. Dacă nu aveam atunci saci de dormit la noi, probabil că întram în şoc hipotermic până apărea salvamontul şi ne coborau cu targa pe amandoi.

Am învăţat că degeaba ai la tine ham şi corzi şi toate alea dacă nu ştii să le foloseşi. Sau dacă nu ai măcar 2-3 pitoane pe care să le baţi şi să dai singur rapel. Ulterior mi-am însuşit cunoştinţele astea.

Am învăţat că trebuie să te poţi baza pe coechipier. Însă şi el pe tine. Trebuie să fii capabil să îl dai jos sau măcar să ştii cum s-o faci.

Am învăţat că văile de abrupt la început de iarnă nu sunt o alegere tocmai fericită.

Am învăţat că în astfel de trasee trebuie plecat devreme, dimineaţa, nu la prânz, nu după o bălăureală de 2 ore până la intrarea pe vale, nu fără un studiu temeinic în prealabil.

Am învăţat să nu mai fiu aşa egoistă, să mă gândesc şi la cel de lângă mine, să nu mai am impresia că totul mi se întâmplă numai mie.

Şi cel mai important, am învăţat să nu mă mai supraevaluez. Credeam că am experienţă atunci. Aveam impresia că dacă am fost VARA pe 3 văi de abrupt, sunt capabilă să urc una şi pe vreme câinoasă. Nimic mai fals. Trebuie să-ţi cunoşti limitele, trebuie să-ţi asculţi creierul când acesta spune, zbiară la tine: NU, trebuie să ştii ce să faci într-o situaţie nasoală şi mai ales să nu te pierzi cu firea. Dacă te-ai panicat eşti pa.

Şi nu în ultimul rând, însă poate cel mai important, trebuie să ştii când să te întorci.

De ce am scris postul ăsta? Pentru că aud tot mai des despre tot felul de accidente. Unele mai grave, altele mai puţin grave. Unele care se întâmplă dintr-un pur ghinion, altele care au la bază un şir întreg de evenimente care duc la dezastru.

Însă întotdeauna se trezesc câţiva care să îşi dea cu părerea şi să spună că eşti un inconştient care era să moară dintr-o prostie, sau care nu are habar de folosirea echipamentului, sau care ar trebui să se lase de munte şi de alpinism pentru că e bătut în cap şi sportul ăsta nu e de el.

Mereu se găsesc oameni care să comenteze, stând comozi la căldurică în fotoliu. E uşor, nu? Sau mai sunt aceia care se cred cei mai super extra giga tera experimentaţi şi care uită că şi ei au făcut greşeli care puteau fi fatale. Dar n-au fost. Cei doxa de teorie care au mers pe munte întodeauna cu harta şi busola şi care inclusiv la foarte foarte început se documentau de zbârnâiau bibliotecile şi internetul.

Uită că şi ei au fost începători şi se uitau la un semicabestan ca curca-n lemne şi habar nu aveau ce e aia o vale de abrupt. Credeau că mergi la vale, că de-aia îi zice vale, nu?

Apoi mai sunt ăia care vin cu sfaturile, că trebuia să faci aşa, ba nu!!! aşa! ai greşit acolo, ai mai greşit şi acolo! îţi zic eu cum trebuie făcut! numai face aia aşa, nu mai face ailaltă invers! nu te mai duce acolo, nu mai alege traseul x, alege-l pe ăla, fă aia etc etc etc.

Eu ăstora le zic un singur lucru: „Deciziile bune vin din experienţă. Iar experienţa vine din deciziile proaste”. Chiar şi când vine vorba de munte.

 

Recomandari

8 comentarii

Cristian Popescu 13 octombrie 2011 at 1:55 pm

Pai… multi am facut greseli pe munte. Poate doar soarta ne-a scos teferi din incurcaturi. Unii au noroc sa invete din greseli, altii, din pacate, nu mai apuca. Mai rau e cand repeti greselile facute. Atunci se cheama ca ti-o cauti. Si, sigur, intr-un final, ti-o gasesti.
Nu e vorba numai de lipsa experientei ci si inconstienta tineretii. Sunt ture pe care le-am facut la 20 de ani si pe care acum, nici platit, nu le-as mai face. Riscuri absurde pe care nu le constientizam absolut deloc, cum ar fi urcatul Vaii Cerbului dupa ninsoare proaspata cu zapada pana la soduri.
Asta-i viata. Mergem inainte …

Reply
ruxache 13 octombrie 2011 at 1:56 pm

Dap, asta cu riscurile absurde pe care nu le constientizam… asta chiar e un punct sensibil

Reply
MeetTheSun 17 octombrie 2011 at 3:45 pm

Din fericire, n-am avut parte de astfel de experiente pe munte, insa pe langa munte au fost cateva ce ma cutremura si ma fac sa-mi ascund fata in palme cand mi le amintesc…

E foarte bine ca ai scris, rememorat, analizat. Oricat de responsabili si de autostiutoti ne credem, tot avem ceva de invatat, mai ales cand avem impresia ca fentand pana in prezent experientele nefericite, vom fi feriti de-acum incolo.
Greseala e (aproape) specifica incepatorului, dar e flagranta in cazul experimentatului si din pacate, in accidentele de pe munte, ponderea mai mare este in randul seniorilor…

Reply
ruxache 18 octombrie 2011 at 4:05 pm

@MeetTheSun, Da, am observat un lucru, accidentele produse din vina ta au 2 cauze: 1. ori habar nu ai ce faci si esti nesigur 2. ori ai impresia ca stii prea multe si esti prea sigur pe tine

Reply
Liviu Enache 19 octombrie 2011 at 3:03 pm

Ruxandra,
Statistic, cele mai multe accidente se intampla cand ajungi la o pregatire medie – pentru ca simti ca poti, crezi ca poti si mai mult si atunci impingi limita mai mult decat ar fi cazul. Incepatorii isi iau supramasuri de siguranta iar cei experimentati stiu ce si cum sa faca. Am invatat mereu din greselile mele si incerc, pe cat posibil, sa invat si din greselile altora – uneori reusesc, alteori nu. Vreau sa mai fac o completare la ceva scris de tine mai sus – „echipamentul bun iti salveaza viata” spui tu. Eu adaug – daca stii sa-l folosesti…
Catararea (nu mersul pe munte) te invata sa iei decizii rapide – bune sau rele. Si pentru mine asta este unul din beneficiile majore care imi folosesc in viata de zi cu zi. In alta ordine de idei, consider prostii / infantilisme zicerile de genul „muntele m-a iertat, a fost bun cu mine”, „traseul m-a pedepsit”, etc. Muntele este indiferent! Natura este indiferenta vis a vis de individ si daca mori, si daca scapi si daca iti iese tura impecabil. Lupta este intotdeauna cu tine, in plan fizic si emotional (psihic). Terenul de aventura si in special terenul mediocru – asa cum sunt vaile de abrupt din Bucegi, aduc in ecuatie o gramada de pericole obiective. Dificultate mica (grad I – II), deci usoare, dar in general daca ai cazut ai murit sau te umplii de sange rau. Intr-un traseu de catarare curat, cu protectii bune (fixe sau mobile), chit ca gradul de dificultate e mare, poti sa cazi fara probleme (daca mai e si surplomba cu atat mai bine) de nenumarate ori. E chiar funny. Insisti pana iti iese sau pana te lasa vana. In rest… doar distractie. In grade inferioare de dificultate, chiar daca protectiile sunt bune, poti sa dai cu picioarele de praguri, sa te julesti pe fete cazute, etc. In traseele de aventura mari (grade superioare), esti mai safe pentru ca dificultatea te face mai atent, mai constient. Pericolele vin din plasarea protectiilor (si siguranta lor in caz de cadere), distante mari intre ele, dificultate si nu atat, ca in cazul terenului mediocru, din dezagregari (friabil), combinatii de fete inierbate, etc suprapuse peste gradul mic de dificultate ce te indeamna in subconstient sa tratezi pasajele mai superficial.

Reply
ruxache 19 octombrie 2011 at 10:25 pm

Corect, am si spus – daca stii sa folosesti echipamentul, eu la vremea respectiva nu prea stiam tongue si nici acum nu pot spune ca stiu foarte bine happy

Nici eu nu sunt de acord cu zicerile de genul „muntele m-a iertat” – pana la urma de cele mai multe ori tine doar de tine daca intri in belea sau nu – evident, exceptand adevaratele accidente, carora de-aia li se spune accidente (conform dex: accident = eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor)

Multumesc pentru comentariu happy

Reply
Dan Chitila 18 octombrie 2011 at 7:51 am

M-am regasit si eu in situatii asemanatoare de cateva ori, cand m-am intrebat ce naiba caut acolo..de ce naiba nu am stat acasa…de ce am ales un traseu nemarcat ..etc
Important e sa stii la ce poti sa te inhami si sa stii cand sa iti pui frana. Pana la urma, un alpinist bun e un alpinist viu, nu?

Reply
ruxache 18 octombrie 2011 at 4:03 pm

@Dan Chitila, Corect. Din pacate se intampla cateodata sa ne trezim si in situatiile alea limita, cand constati ca pui frana cam tarziu

Reply

Lasa un comentariu