Carpathian Adventure 2009

de ruxache 18 august 2009 10 comentarii

Şi câte pregătiri au mai fost. Rucsaci peste rucsaci, tricouri, chestii pentru bicicletă.. toate nebuniile. Credeam că nu se mai termină şi nu mai vine ziua plecării.
Carpathian Adventure 2009. În unele clipe o iluzie, în altele emoţie care îţi strânge stomacul, dar de fiecare dată nerăbdare. Îl aşteptam şi nu.
Echipa Road Runners, alcătuită din Geo (căpitan), Ruxi, Gabi şi Paul. O echipă formată cu o lună înainte de concurs în urma unui anunţ pe care noi fetele l-am dat pe site-ul competiţiei. Antrenamente au fost dar niciodată toţi 4 deodată.
Miercuri 12 august, cu toate bagajele şi bicicletele cocoţate pe maşină, plecăm către aventură. Prima oprire este Turnu Roşu unde vom lăsa bicicletele pentru proba de mountain bike.
Pe Valea Oltului mergem destul de greu deoarece se lucrează şi iată că în jurul orei 17.00 suntem la destinaţie. Cu ultimile pregătiri şi verificări de echipament, legăm cele 4 bestii între ele, le acoperim cu o foaie de cort şi le trântim cu roata din faţă într-un cauciuc de tractor (probabil) în curtea unei şcoli. Şi acum fuga-fuguţa în tabăra de baza din Cisnădie, deoarece la ora 19.00 este şedinţa tehincă.
Aflăm şi traseul care ne bucură deoarece nu este greu şi în mare parte l-am mai făcut.
Startul se va da la ora 7.30 de la Bâlea Cascadă şi va urma Lacul Doamnele – Capra – Turnul Paltinului – Vârful Lăiţel – Lacul Călţun – Strunga Dracului – Vârful Negoiu – Şaua Cleopatrei – Custura Sărăţii – Vârful Şerbota – refugiul Scara – Vârful Scara – Lacul Avrig – Vârful Suru – Şaua Corbului – Chica Pietrelor – Turnu Roşu.
Din Turnu Roşu vom lua bicicletele. De aici, 20 de km pe şosea până în tabara de bază din Cisnădie. Apoi pe un drum forestier care va urma Vârful Măgura – Refugiul Rosengarten – Vârful Muncel – Lacul Negovanul (unde va fi proba de plutărit) – Sădurelu (unde va fi proba de rapel şi tiroliană) – Sadu – Cisnădie.
Ultimile pregătiri acum, sandvişuri, apă cu lămâie, verificarea echipamentului şi repede la somn, că la ora 4 juma se dă trezirea.
După o noapte în care am ascultat Nouvelle Vauge (ca să fiu sigură că nu mă deranjează niciun căţel cu lătrăturile, sau mai ştiu eu ce), ies din cort cu ochii cârpiţi de somn şi încerc să mă dezmeticesc. În tabăra de bază e forfotă mare. La lumina frontalelor, zeci de oameni umblă buimaci de colo-colo, printre corturi, făcând bagaje şi ultimile verificări.

Pe la ora 5 jumate – 6 (în orice caz mai târziu decât ar fi trebuit.. că mă gândeam că mai puteam dormi liniştiţi încă o oră), suntem îmbarcaţi în trei autocare şi transportaţi către Bâlea Cascadă. Am reuşit chiar să aţipesc un pic.
Ajunşi acolo (noi fiind în ultimul autocar) am cam ratat startul. Până am coborât, până am scos beţele am observat că lumea deja alerga în sus pe pantă. Hmmm. Oricum am decis de la început că scopul nostru este să terminăm concursul. Dar nici să o dăm în bară de la început nu prea ne place. Aşa că pas voios, şi hai că trebuie să prindem din urmă echipele. Până la lacul Doamnele am întrecut câteva. Aici, în mijlocul muntelui, printre oi şi ocolind stâna de la care mirosea a brânză şi fum suntem cât pe ce să ratăm primul post de control, care stătea ascuns pe marginea lacului, nu tocmai în traseul nostru.

Suntem la început aşa că mergem relaxat, plini de amuzament şi voie bună .. care nu ne vor părăsi decât în tura de biclă. Dar asta deja e altă poveste şi e încă departe. Mai întâi să terminăm creasta Făgăraşului.
Muntele ăsta care ştie atât de bine când şi cum să te primească, să te zăpăcească, să te închini în faţa lui şi să-i ceri să fie blând cu tine. Da, pentru mine este un zeu, o entitate care trece limita realului şi ajunge în ireal şi fantastic.
Urcăm în prima şa de unde hotărâm anapoda faţă de celelalte echipe care au continuat pe creastă, să coborâm la Bâlea şi abia apoi să urcăm la lacul Capra. Zis şi făcut. Mergem prin soare, admirăm serpentinele pe care se plimbă mici ca nişte furnici maşinuţe, urcăm apoi în vână panta către lac, în condiţiile în care traseul celorlalţi era învăluit în ceaţă.
La postul 2 aflăm că deja am depăşit foarte multe echipe. Aproape toate hee hee Suntem cumva pe locul 8, şi deşi suntem la începutul concursului, chestia asta ne animă foarte tare. Am luat o primă decizie (cea cu coborârea prin Bâlea) şi am luat-o foarte corect.
Abia acum începe adevăratul traseu. Pe creasta muntelui, ocolind sau urcând vârfuleţe, ţopăind pe stânci ascuţite. Lăsăm în spate Turnul Paltinului şi suntem loviţi în plin de primul vârf mai serios pe care îl avem de urcat. Vârful Lăiţel. O urcare care mie mi s-a părut mereu interminabilă, indiferent pe care parte o faci. Urci, urci, urci, iarăşi urci, mai urci încă puţin apoi iar urci, de ai impresia că te cocoţi pe Everest. Al naibii vârf, că nu se mai termină. Ba se termină. Într-o explozie de soare şi verde, cu lacul Călţun mic şi rece în depărtare. O creastă îngustă care pe alocuri aminteşte de Piatra Craiului, ne poartă acum paşii spre următorul punct de control de la lac. Este extrem de multă lume pe traseu. Mulţi turişti, români, străini, şi pe lângă ei, un şir indian de concurenţi la Carpathian Adventure care coboară tacticos creasta.
Înfulecăm şi aici ceva. Eu mă chinui să înghit doi biscuiţi şi să beau nişte apă. Pur şi simplu nu prea reuşesc să mănânc. Probabil ca sunt de vină emoţiile, în combinaţie cu somnul prea scurt şi apoi efortul relativ depus, plus altitudinea pe care am luat-o destul de rapid.
Urmează acum o porţiune care pe noi ne aduce în culmea fericirii. Strunga Dracului. Pe care o căţăram ca nişte capre negre zăpăcite şi înnebunite de frumuseţea stâncilor. Echilibristică şi logică, toate marcate de o singură strigare: fără laaaaaaaaaaaaaaanţ!!! Şi anume, nefolosirea lanţului ajutător în căţărarea strungii.

 

Ieşim însă atât de repede din ea încât glumim că am putea coborî să o mai facem o dată. Dar cum să facem asta? Când în dreapta noastră, se arată în soare Vârful Negoiu. Sunt ca un titirez. O să am poză pe Negoiu în soare. Iupiiiiiiiiiiii. Fericirea nu durează mult. Ceaţa îşi face apariţia pe o parte a versantului. Numai că nu este deasă şi ne lasă să admirăm. Cu greu reuşim să facem o poza în care să nu iasa una dintre cele 50 de persoane care se îngrămădeau la ora aia pe vârful ăsta ascuţit.
Uităm pentru câteva minute că suntem într-un concurs, dar imediat ce ne dezmeticim o luăm la vale spre Şaua Cleopatrei de unde începe altă porţiune care pentru noi e ca ovăzul pentru cal. Custura Sărăţii. Iar ne căţărăm veseli, trecând din soare în ceaţă, atunci când schimbam partea pe care străbatem custura. În acelaşi ritm ca şi mai devreme, strigăm veseli unul la altul: fără laaaaaaaaaaaaanţ!!!!! Şi o parcurgem fără.
Pe vârful Şerbota ne întâlnim cu nişte turişti francezi care se arată foarte interesaţi de ceea ce facem noi, şi un salvamontist, care ne spune că … suntem pe locul 5. Ei asta-i bună. Noi nu aveam în cap decât să reuşim să terminăm cocursul şi aflăm că acum suntem în primele 5 echipe? Deja e utopic
Așa că se schimbă datele problemei. Până acum am mers relaxat, numa glume pe capul nostru, acum deja nu mai trebuie să pierdem timpul. Începem să ne uităm înapoi, după o echipă (Ponor) cu care ne-am tot întâlnit prin posturi, i-am tot depăşit, şi care acum iar e pe urmele noastre. Iar noi NU mai trebuie să îi lăsăm să ne întreacă.
Ca vântul şi ca gândul (mai mult sau mai puţin, asta ar însemna ca Grindul – echipa de la avansaţi care ne-a depăşit înainte de vîrful Scara să circule cu viteze supersonice) plutim prin ceaţă albă transparentă către lacul Avrig – Covrig unde pierdem ceva timp, evident fiind ajunşi de echipa Ponor. Deşi nu ne băteam pentru un loc pe podium, simţeam abia acum că suntem într-o adevărată competiţie. Aveam un scop, o motivaţie mai puternică decât dorinţa de a termina concursul. Acum voiam să terminăm între primii.

 

Aşa că lăsăm lacul Avrig – Covrig în spate şi plecăm într-o viteză relativă către următorul punct de control de la Chica Pietrelor. Uitându-ne mereu în spate. Şi evident că vedem 4 mogâldeţe care înaintează rapid către noi. Ne ajung, ne depăşesc. Echipa Hoinarii de la avansaţi. Deci e bine. Încă e bine. La Chica Pietrelor, după ce în lumina caldă de apus ne ameninţă cu vânt şi umbră un nor negru şi fioros, care însă ne ocoleşte, marcăm următorul post de control şi rapid (sau nu – pe mine mă dureau inexplicabil de tare toţi muşchii) începem coborârea de 15 minute (NU – au fost cel puţin 30) şi 5 km până în Turnu Roşu.
Oboseala îşi spune cuvântul. Dacă mai devreme cântam cât ne ţineau plămânii: „Şi te iubesc cu mila şi cu groazăăăăăăăă … Tot ce-i al tău mi se cuvine miiiiiiiiiiiiiiiiie … Ca un nebun de alb ce captureazăăăăăăăă … Regina neargă pentr-o veşnicieeeeeeeee”, acum văd în boscheţi casetofoane de pe timpuri, oameni care stau ghemuiţi pe marginea drumului şi alte chestii de genul ăsta care în niciun caz nu erau acolo. Ne înviorăm un pic cu un joc popus de Paul, care uneori mă enervează deoarece mă pune să gândesc, alteori mă face să uit de durerea asta ciudată pe care o am în muşchii de la picioare.
Ora 22.30 (sau ceva de genul ăsta) ne prinde la şcoala generală unde ne-am lăsat bicicletele. În aplauze scurte dar revigorante, stăm cu picioarele în sus şi mâncăm ciocolată. Îmi iau porţia de diclofenac şi pornim la pedalat către Cisnădie.

 

O fericire. Alte grupe de muşchi puse în mişcare aşa că uităm de ora târzie pentru scurte momente şi lăsăm răcoarea nopţii să ne învioreze. Nu mult, că urmează cei 5 km din Sadu, în mare parte urcuş, în mare parte un urcuş banal care însă acum pare Golgota. Suntem întrecuţi de echipa Cetatea Braşovului care trece pe lângă noi extrem de rapid.
Şi ajungem şi în tabăra de bază. Suntem şi aici felicitaţi. Ora 00.20, 50 de km de trekking şi 20 de km de pedalat în 17 ore. Toate astea culminate cu un somn scurt de 2 ore care pe mine mă ajută să îmi recapăt forţele şi să las zilei care a trecut durerea din picioare. Astfel că la trezire, în afara faptului că mi-este încă extrem de somn, nu mă mai doare nimic. În toiul nopţii, când până şi licuricii dorm şi uităm până şi de ploaia de stele căzătoare care are loc acum, plecăm pedalând prin păduri, pe un drum forestier străjuit de căţei care nu contenesc să ne latre. Altul, mai mic şi mai neajutorat, se împleticeşte printre roţile noastre şi ne va fi companion mult timp de acum înainte. Auzim crengi rupte în pădure, zgomote ciudate. E târziu. Copiii dorm la ora asta. Dar noi ne întâlnim cu Cetatea Braşovului care cam greşise drumul. Mergem un pic cu ei, dar ne lasă în urmă destul de repede. Sunt buni la bicicletă, aşa că nu avem nicio şansă să ne ţinem după ei.
Şi începe nebunia. Noaptea, timpul parcă se dilată. Parcă şi kilometri (deşi cu siguranţă nu au fost numai 13 pănă la primul post de control de la refugiul Rosengarten – probabil 23).

Suntem adormiţi, şi refugiul nu se mai arată. Habar nu avem noi cât de mult mai este de mers. Dimineaţa ne prinde pe Vârful Măgura. Natura se trezeşte. Noi tragem tot mai mult la somn. Dar urmează şi prima coborâre, iar undeva în depărtare se vede o căsuţă. Refugiul. Prindem aripi parcă şi încercăm pe cât putem să ignorăm câinii de la stână şi şanţurile din potecă.
Este ora 8 dimineaţa. Îşi fac apariţia căprioarele. Ah ce-am mai dormi în soarele ăsta cald, exact aici, pe iarbă, pe dealurile Cindrelului.
Dar nu este timp de pierdut. Plecăm agale de data asta, urcând dealuri cu biciclete în spate, împingând cu greu la cele 2 roți care ar fi trebuit să se rostogolească singure printre firele de iarbă. Numai că traseul nostru este în mare parte numai în sus. Un deal care nu se poate parcurge pedalând, ci din păcate împingând. Peisaj de vis, brăzdat de înjurături, pe alocuri căzături, trântit biciclete, iarăși înjurături, mai admirat o oaie, mai un popas de tras sufletul înainte de câte un alt dâmb nesimțit pe care îl avem de ”escaladat”.
Când am început coborârea parcă nu îmi venea să cred. Un vis ce părea departe. Dar acum zburăm pe serpentine la vale către lacul unde vom avea proba de plută. Nu mai știm nimic, decât că după 40 de km scutiți de împinsul la deal ajungem la finish unde o sa putem să aruncăm cât colo chestiile astea pe două roți care nu s-au chinuit mai deloc să ne ajute pe toată durata concursului.
La lac ne relaxăm, dar nu mult, deoarece apare și echipa Ponor în viteză, care nu numai că face pluta înaintea noastră dar chiar pleacă pe lac înainte ca noi să ne dezmeticim prea bine.
Dar iată că 4 oameni care nu au vâslit sau nu au făcut în viața lor o plută, prind avans printre tunete și o ploaie invocată de Geo. Așa că reușim să ieșim de pe lac înaintea lor și să zburăm la vale încă 10 km către rapel și tiroliană. Unde suntem iarăși ajunși de Ponor.

E clar. Mai avem de aici 20 de km de coborâre, 5 km de urcuș și finalul de 2 km la vale până în tabăra de bază. Emoții. Pedalăm cum nu am făcut-o tot concursul, cu forțe născute de nu se știe unde. Trecem prin sate fără să vedem nimic în jur. Iar pe urcușul final suntem ca niște nebuni. Pe o ploaie torențială de nu mai vedeam la 30 de m în fața noastră, urcăm ultima pantă mai repede decât ne-am fi putut imagina. Gata. Cisnădie. 2 km până în tabăra de bază. Coborâre. Ocolind mașini care ne stropesc, călcând bălți imense și sărind peste gropi, nemaiținând cont de viteza cu care străbatem orașul, după 36 de ore și 48 de minute, intrăm pentru ultima dată în tabăra de bază, la finish. Aplauze. Plini de noroi din cap până-n picioare, trântim bicicletele cât colo, ne strângem mâna și înfulecăm fericiți din feliile de pepene date de organizatori.
S-a terminat. Am ieșit pe locul 7. Pentru alții o nimica toată. Pentru noi o performanță.
Serile care urmează, două la număr, le petrecem cu alte echipe, povestind și tot povestind întâmplări din concurs.

 

 

 

 

 

 

Și ne-om vedea cu bine și la anu. Mai pregătiți, dar la fel de veseli.

Rezultatele finale aici

Recomandari

10 comentarii

sis 20 august 2009 at 9:53 pm

salut
bravo voua! mi-a placut de echipa voastra! Ne vedem la Maraton Piatra Craiului.
Noua nu ne-ati facut o poza cand ne-am vazut big grin, frumoase pozele de pe traseu!

Reply
baboo 21 august 2009 at 9:13 am

felicitariiiii

Reply
ruxache 21 august 2009 at 10:49 am

@sis: cine mai avea chef de poze atunci? laughing

Reply
Calin 21 august 2009 at 1:23 pm

Tot respectul pentru ce ati facut. Felicitari!

Reply
Papichee 21 august 2009 at 2:58 pm

Felicitari pentru performanta. Ma bucur ca ati fost multumiti de rezultat.
Tineti-o tot asa!

Reply
Marius 27 august 2009 at 4:59 pm

Ruxache – ghinda supersonica si-a indeplinit visul: a terminat concursul. Dar nu stiu ce s-ar fi facut fara sapca de la mine. Bravo bai titirezule!

Reply
Elena 23 noiembrie 2009 at 11:58 pm

Bravo! Mai ales fetelor!
Frumos site si foarte mult talent naratoric!
Bafta in continuare si la cat mai multe ture/concursuri frumoase!
Elena (echipa Hoinarii)

Reply
ruxache 8 decembrie 2009 at 6:06 pm

Mersi mult Elena.
Si mie imi place blogul vostru, il citesc constant big grin
Mult succes si voua!

Reply
mishu 28 ianuarie 2011 at 1:45 pm

Genial!! Absolut genial!
Bravo voua, va admir sincer tenacitatea, bucuria, optimismul si dragostea de munte!

PS: Postarile de pe blog sunt superbe! Ruxache, apuca-te de scris profesionist! Succes!

Reply
ruxache 28 ianuarie 2011 at 1:51 pm

@mishu: Multumim mult happy
Scrisul profesionist ma tenteaza un pic asa, insa nu sa fiu „sclavul” vreunei publicatii si sa fiu obligata sa scriu ceva anume happy asta ar omori orice urma de inspiratie. Ma gandesc hee hee

Reply

Lasa un comentariu