O pauza de câteva săptămâni

de ruxache 21 martie 2011 24 comentarii

Mda, nu ţine de mine ci de al meu organism care s-a hotărât deodată (eh, nu chiar deodată) că nu prea mai are el chef/nevoie de anumite chestiuni,  prin urmare c-am vrut n-am vrut, am ajuns la doctor. Aşa că din păcate munte ioc un timp. Căci nu am voie să fac efort, nu am voie să car nimic şi cu atât mai puţin nu am voie să mă caţăr sau să skiez. Căci se împreunează nişte forţe şi mă supun presiunii unde nu e voie.

Deja am început să mă plictisesc de Bucureşti, însă mai am ceva de aşteptat. Până atunci ţaca paca, să ne amintim (nu că ne-am dori) cum stau lucrurile la spitalele din România (cele de stat) vs. spitalele din altă lume (cele private).

N-am de gând să scriu  întreagă poveste, ci doar să punctez una alta.

– la ăl de stat:

* stai 2 ore la coadă să faci o fişă

* după ce stai 2 ore la coadă să faci o fişă, mai stai vreo oră (dacă eşti norocos) la coadă la cabinet. Care cabinet are o listă a ordinii intrării pacienţilor. Făcută de alt pacient. Listă de pe care te tai chiar tu. Cu un pix lăsat moştenire de vreun alt pacient. What about that?

* tanti asistenta urlă la tine ca ciupită de viespe că NU trebuiaaaaaaaaa să bei cafea înainte de analizele la sânge. Bine bine, sunt total de acord, numai că mie nu mi-a spus nimeni că trebuie să fac în ZIUA AIA analize la sânge (eu mă duceam pentru un consult). Şi ţipă şi cârâie şi dă-te cu curu de pământ cum că cafeaua (dea, e cacofonie) face naiba ştie ce combinaţii medico-homeo-plasmofograficioase (aici urmau nişte termeni medicali pe care mi-i turuia zbierând doamna asistentă şi pe care nu i-am putut reţine din motive evidente)  şi nu mai iese domne analiza cum trebuie. De acord. Dar trebuie să urli? Să te răsteşti? Întreb şi eu.

* la EKG mi-au prins un fel de ventuze (căci nu erau ventuze ci mai degrabă nişte plăcuţe de metal care nu se ventuzau deloc) de torace cu un elastic. Murdar. Foarte murdar. Cu elasticele mai mici din interior ieşind din el. Eu nu sunt aia care să se scârboşească repede. Dar într-un spital mă scârboşesc instant de orice chestie care pare să nu ţină la igiena şi siguranţa mea. Şi să nu uităm nici de faptul că în timpul EKG-ului, cu subsemnata ca o floricică bosumflată, în şi din cabinet intrau şi ieşeau diverşi: medici, pacienţi, însoţitorii altor pacienţi, asistente, alţi pacienţi etc etc etc.  Cine a făcut vreodată un EKG ştie ce verau să spun. Pentru cine n-a făcut, iată: ţi se lipesc de piept, mâini şi glezne nişte chestii. Şi pentru asta nu esti tocmai îmbrăcat complet.

* găsirea unui cabinet este o adevărată provocare. Ai face bine să ai la purtător nişte cursuri de cercetaşi combinate cu altele de orientare şi nu în ultimul rând rezistenţă fizică foarte bună (din moment ce ai venit la spital se presupune că eşti sănătos tun şi vrei doar să faci mişto de ăia de la morgă). Plus, să nu uităm de intuiţie (feminină sau nu), noroc şi curaj să întrebi asistentele încotro trebuie să te deplasezi.

* la radiografia pulmonară aceeaşi poveste ca la EKG. Stai ca o floricică (sau floricioi, după caz), cu pieptul lipit de-o chestie rece, de care s-au lipit o grămadă înaintea ta, şi pe uşa cabinetului se plimbă diverşi. Deci cum stă treaba cu intimitatea pacientului?? Nu stă.

* cu nervii întinşi la maxim şi groaza că trebuie să stau internată cel puţin 5 zile pentru o operaţie – cel puţin din perspectiva procedurii – banală, printre atâţia oameni bolnavi de te miri ce (cei mai mulţi de cancer) am plecat învârtindu-mă de acolo.

Şi uite aşa am ajuns la…

– ăl privat

* doamna doctor mă priveşte amuzată şi un pic enervată de emoţiile negative pe care le eman prin toţi porii şi apoi mă trimite la domnul doctor

* domnul doctor mă consultă şi-mi face programare pentru operaţie a 3-a zi. Între timp trebuie să-mi fac nişte analize. Cam aceleaşi pe care le-am făcut şi la ăl de stat, numai că aici totul merge brici, cabinetele le găsesc cât ai zice peşte, analizele ies imediat, toată lumea zâmbeşte şi mai sunt şi bebici mici şi pufoşi la tot pasul. Plictisitor… nimic interesant de povestit.

* salonul în care sunt cazată pentru jumătate de zi arată ca o cameră de hotel. Şi totul este impecabil. Primesc o cămăşuţă cu floricele roz şi mov, papucei şi un halat alb, mare şi pufooooos. Apoi mi se face un EKG. Pe uşă nu se plimbă nimeni, aparatul are ventuze adevărate (nu este implicat în proces niciun elastic), aparatul este curăţat şi dezinfectat în faţa mea, la fel şi eu, curăţată şi dezinfectată.

* domnul doctor vine serios în salon pentru un ultim consult înainte de intervenţia chirurgicală. Şi-mi desenează cu un marker un smiley face pe locul unde va avea loc incizia. Aşa, ca să mai destindem un pic atmosfera.

* de departe cea mai tare replică a avut-o liftirea, când eram condusă de o infirmieră către sala de operaţie:

– ai emoţii?

worried cam da

– ei, lasă-le aici la mine în lift, le plimb eu până vine unu prea relaxat şi i le pasez lui.

* cea mai mare teamă a mea era de fapt anestezia. Generală. În sala de operaţie am intrat pâş pâş până m-a „repezit” un pic anestezista: ce-i fată? ce-i cu emoţiile astea? hai, hop pe masă şi termină cu prostiile!!

* sala de operaţii arată ca-n filme, m-aştept să intre pe uşă în orice moment Derek  Shepherd cu al său zâmbet şi cu ai săi ochi love struck

* dar nu apare şi eu m-am trezit la terapie intensivă, cu masca de oxigen pe moacă, învelită până la gât cu o pătură verde şi pufoasă.

* din nou, toată lumea zâmbeşte, toată lumea e amabilă, toată lumea îţi vorbeşte pe un ton plăcut

Nu sunt fiţoasă, nu sunt vreo piţipoancă crescută în puf cu tot ce îşi doreşte la nas, atunci când pocneşte din degete. Nu vreau să critic sistemul. Ştiu că sunt medici excepţionali în spitalele de stat şi asistente de nota 2000, însă realitatea de care m-am lovit eu a fost alta.  Ştiu că salariile sunt mizere şi sunt convinsă că eu nu aş putea să trăiesc aşa.

Mai ştiu şi că lipsurile te înrăiesc şi te transformă din om în fiară şi sunt convinsă că gura copilului care cere de mâncare acasă este mai importantă decât o domnişorică speriată care trebuie să se opereze şi a baut o cafea înainte de analize…

Din fericire eu mi-am permis să merg într-un loc unde să fiu tratată omeneşte. Din păcate pe băncile şi paturile acelui spital de stat sunt oameni care NU au unde să se ducă, cui să ceară ajutor, oameni bătrâni şi necăjiţi, loviţi de un puşti asistent care târa după el râzând, un scaun cu rotile.

Normalitatea nu este asta. Este cea din spitalul privat. Unde curăţenia este la ea acasă şi toată lumea îţi zâmbeşte, pentru că da, eşti bolnav, eşti speriat, eşti paranoic (ca mine) şi panicat.

Nu vreau săvorbesc de şpagă, dar mi-a spus cineva ceva zilele trecute, sincer nu mai ştiu cine pentru că am fost cam năucă de la anestezie happy : „ai dat aici tot banii ăia pe care îi dădeai şi la stat, numai că aici i-ai dat legal”.

Nu vreau să demonstrez nimic cu articolul ăsta, nu mă apuc şi nu vreau să stârnesc polemici. Cert e că în timpul anesteziei am visat. Hehe. Cică n-ar trebui să visezi. Deh, aşa sunt eu, mai specială laughing

I’ll be back!

 

 

 

Recomandari

24 comentarii

MeetTheSun 21 martie 2011 at 4:50 pm

Uff…
Zic uff ca stiu cum e sa stai acasa si sa te refaci, cat de lung pare timpul pana la intoarcerea pe munte…
Mai zic uff caci stiu si cum sta treaba cu spitalele. Cele de stat te marcheaza, cele private te spala la buzunare.

Ce pot sa-ti spun e ca timpul trece si ranile se vindeca, oricare ar fi ele. Cu rabdare, munca si mai ales, cu atentie, se refac si oasele si muschii si… ambitiile si dorurile noastre. Ele ne dor cel mai tare pana la urma.
Eu din ianuarie stau si cuget pe tusa, dar norii par a se indeparta incet-incet. Cel mai greu mi-a fost sa accept ca mi se intampla asta. Apoi am mers la doctori si n-a fost ieftin. Asta m-a si motivat intr-un fel sa am grija si sa investesc in recuperare. Ma simt ca un sportiv inaintea olimpiadei. Daca ma refac, ma trimite „antrenorul” si pe mine big grin

Sanatate multa si desi suna ca intr-o reclama (urasc reclama aia), ai grija de tine! big hug

Reply
ruxache 21 martie 2011 at 5:05 pm

@meetthesun: Eh, la mine recuperarea nu e nici de muschi si nici de oase, din fericire inca sunt functionala din punctul asta de vedere (s-au reparat ele toate cu timpul). Din pacate nu o sa pot iesi pentru ca nu am voie sa car nimic, efortul fizic nu ar fi o problema, caratul da. O sa incerc sa ies la o zi, fara nimic in spate laughing Poate ma primeste o vale prin bucegi, cu zapada de jos pana sus, sa urc agale la coltari hee hee
Am trecut si eu prin recuperare la ligamente si glezne sucite si e extrem de frustrant, staaaaaaai si-astepti sa treaca timpul ala de care a spus nenea doctorul…
Sanatate multa si tie! Noroc ca nu e si nu a fost vremea la munte prea prietenoasa in perioada asta big grin

Reply
MeetTheSun 21 martie 2011 at 5:09 pm

Nu-i asa??! Asa imi spun si eu cand e vreme rea in wk, dar au fost cateva in care imi venea sa plang… Acum insa sunt optimista, astept orice plimbare oricat de mititica ar fi ea, miros de munte si de cetina sa fie!

Reply
ruxache 21 martie 2011 at 5:10 pm

Eh, vine ea primavara si ne face bine pe toti. De soare ducem noi lipsa winking

Reply
Andrei 22 martie 2011 at 7:31 am

e, lasa ca te refaci tu winking
intre timp ne mai antrenam pe WII, mai bagam un dans sau ping pong laughing
am o febra….laughing

Reply
ruxache 22 martie 2011 at 10:22 am

@Andrei: cum e cu Rasputin? laughing

Reply
Cristian Popescu 22 martie 2011 at 10:23 am

Citeam zilele astea cum unuia i s-a spus că are nuş’ ce boala la creier şi că ar mai avea de trăit 8 luni. După o lună in care s-a gândit şi la sinucidere a refacut analiyele in Germania şi a constatat că nu are nimic. Alt caz al unei femei careia i-au extirpat uterul căci avea cancer. După operaţie, la biopsie, au aflat ca nu avea niciun fel de cancer. Şi câte cazuri de-astea or mai fi…

Tu. Las’ că te refaci repede şi ne vedem noi pe sus. Şi cum zicea cineva „…la primăvară sper să înmuguresc iarăşi…”
kiss

Reply
ruxache 22 martie 2011 at 10:50 am

@Cristian Popescu: Ce-mi plac mie mesajele astea care se vor incurajari dar mai rau baga paranoia in tine laughing) Pe viitor evita cuvinte precum: boala pe creier, trait 8 luni, extirpat, cancer, biopsie laughing)
Te pup si io kiss si ne vedem pe creste cat de curand happy

Reply
Ramo 22 martie 2011 at 2:02 pm

Multa sanatate!!!

Reply
ruxache 22 martie 2011 at 2:47 pm

@Ramo: multumesc happy

Reply
Mihai 22 martie 2011 at 3:36 pm

Sanatate si ai grija de tine. Pauza cat mai scurta ! Ca si noi (cei ce citim) vom avea o pauza identica de citit. Asteptam cu interes urmatoarele povestiri.

Reply
ruxache 22 martie 2011 at 3:52 pm

@Mihai: Multumesc. Si eu sper sa fie cat mai scurta pauza happy

Reply
felicia 24 martie 2011 at 3:23 pm

Multa sanatate si insanatosire grabnica!

Reply
ruxache 24 martie 2011 at 7:38 pm

Multumesc Felicia!

Reply
Dan Chitila 28 martie 2011 at 9:35 am

Multa sanatate! Ai grija de tine!

Reply
mishu 7 aprilie 2011 at 9:14 am

Multa sanatate si numai bine! Ce a fost mai greu a trecut happy

Reply
MeetTheSun 7 aprilie 2011 at 3:21 pm

Eh, chiar daca reader-ul mi-a zis ca n-ai mai scris nimic, eu tot am intrat sa ved ce mai faci. Din cate se vede ai mai umblat un pic pe la tema – imi place, dar imi placea si cealalta happy – e foarte vesela si aerisita. Pesemne pregatesti taramul viitoarelor povesti.

Recuperarea cum merge? Sper ca din ce in ce mai bine!

Reply
ruxache 7 aprilie 2011 at 9:59 pm

Pai daca tot n-am avut nici chef, nici spor si nici avant sa scriu, m-am gandit sa ma joc un pic cu tema (am schimbat-o), ca se incarca foarte greu. Nici acum nu se incarca prea bine dar e un inceput big grin , urmeaza hostingul.
Recuperarea merge ok, noroc ca mi-am mai scos si o masea, ca deh, vin toate deodata hee hee Dar week trecut m-am plimbarit pe Jepii Mari, asadar i’ll be back big grin

Reply
Ursu' din Bucegi 11 aprilie 2011 at 1:48 pm

Sanatate multa. Nu are sens sa te grabesti, muntele te asteapta, nu pleaca. Am devenit dependent de scrierile tale. „Noroc” ca am aflat tarziu de blogul tau si am cate ceva de citit… si uite asa scade productivitatea muncii happy).

Reply
ruxache 11 aprilie 2011 at 11:12 pm

Multumesc! Adevarat, muntele nu pleaca nicaieri, noi trebui sa plecam catre el, cand putem si daca putem. Ma bucur ca ma citesti, dar sper sa nu scada prea mult productivitatea muncii, sa nu vina sefii tai dupa mine hee hee

Reply
Alexandra 19 septembrie 2011 at 11:33 am

Salut! E posibil sa ne stim de pe carpati sau de pe undeva, dar daca nu, eu sunt Alexandra. happy Nice to meet you!

Sper ca de atunci si pana acum te-ai insanatosit deja, deci nu iti mai urez insanatosire grabnica happy

O sigura chestie vroiam sa te intreb: la ce spital privat ai fost? Nu de alta dar daca doamne ferestre patesc si eu ceva candva, acolo vreau sa ma duc happy Putine chestii ma sperie mai mult decat spitalele!

Reply
ruxache 19 septembrie 2011 at 11:51 am

Salutare. Am fost la Medlife.

Reply
scurtu alex 14 februarie 2012 at 12:41 pm

Imi place blog-ul tau, foarte fain. Felicitari!

Reply
ruxache 14 februarie 2012 at 12:47 pm

Mersi big grin

Reply

Lasa un comentariu