Ce caut eu in viata mea? Marathon 7500.

de ruxache 6 august 2015 4 comentarii

Nu am să încep povestea în modul clasic. 7500 pur și simplu s-a întâmplat. Dragoș mi-a propus ceva la care nici măcar nu visam acum 4 luni, eu am acceptat fără să mă gândesc prea mult la ce avea să mă aștepte. A fost mai degrabă o ambiție și o încăpățânare, specifice mie. A-mi arata că pot, că sunt în stare, nu doar fizic, cât mai ales psihic. Clișeu, știu.

La Peștera am ajuns de joi seară, deși cu 3 zile înainte eram încă ferm convinsă că startul se dă sâmbătă. Încă nu realizez ce mi se întâmplă și în ce m-am băgat. Nu am citit deloc jurnale despre concurs, nu prea am vorbit cu alții despre cât de dificil e, pentru că tot ce am auzit tangențial a fost că trebuie să fii un pic dus cu pluta și să te înscrii. Doar Alexandrei i-am făcut capul calendar, iar ea, în stilul ei caracteristic mi-a spus: o să fie foarte foarte greu, dar poți. Atâta am nevoie să știu.

Cu oamenii ăștia 2 mă știu de vreo 5 ani, dar nu știu dacă avem 3-4 ture împreună pe munte. Habar nu am cum o să fie, dacă Dragoș o să îmi accepte toanele și plânsetele de oboseală (oh, și câte au mai fost), dacă o să mă observe când nu mai pot sau nu mai vreau, dacă o să ne certăm, dacă și cât o să ne enervăm unul pe altul.

Nu știu cât și dacă am dormit. Am fost toată noaptea într-o stare de semi conștiență până când undeva pe la ora 3 m-a trezit de-a binelea radioul, unde o cântăreață de operă părea că îl tranșează pe unu cu propria-i voce. L-am oprit și la 5 fără un sfert când a sunat ceasul am fost ferm convinsă că nu am ațipit mai mult de 5 minute legate.

Mă duc la Alexandra și la Dragoș în cameră unde punem la punct ultimele detalii. Numărăm niște geluri, ceva de mâncare și până să mă dezmeticesc bine deja alergam pe forestier spre traseul ce duce în Valea Dorului. N-am avut furnici în piept cand s-a dat startul, pur și simplu mi s-a golit mintea de tot și toate.

11222493_943891802343075_8081756647062647099_o

Mă doare un genunchi. Mă doare de vreo 2 zile dar l-am ignorat cu desăvârșire. Îl ignor în continuare, fără să știu ce avea să îmi pregătească. Afară e înca răcoare și toată lumea are avânt aproape nebunesc, de parcă avem de alergat până la primul brad din deal.

Cineva în fața noastra și-a dat cu bengay și miroase oribil.

Urcăm, urcăm și gândurile îmi zboară aiurea, nicidecum la concurs.

Ce dor mi-era de Bucegii mei dragi, într-o vineri dimineață. Mă întreb dacă îi mai știu, dacă îi mai simt, dacă picioarele mele își mai amintesc potecile și ochii mai știu cum știau odată fiecare piatră. Am să aflu că da, am Bucegii dragi în sânge, îmi merg prin vene și îmi reamintesc ca sunt în sfarsit, iarăși, acasă.

CP1 – Valea Dorului. 1h9m (ora 7:09)

Urcarea spre cota 2000 o fac gândindu-mă cum căram acum niște ani skiurile în cârcă. Acum e floare la ureche. La vale, pe partea cealaltă a muntelui alergăm. E plăcut, până când simt că sunt fleașcă pe spate și pe pantaloni, probabil până în chiloți. Nu mă știu eu să transpir atâta. Camelbag-ul s-a desfăcut și tot izotonicul a curs pe mine. Încerc să scurg din el ce-a mai rămas, dar mă fac fleașcă și pe brațe și pe tricou, din țumburuș curge de zici că e țâșnitoare, nu reușesc să îi pun capacul și doar în ochi nu ne stropim, Dragoș se umple și el de zeamă lipicioasă în încercarea de a mă salva. Zici că m-am băgat într-un borcan cu miere, nu mai am apă deloc și începe să ne fie cald. Calc extraordinar de strâmb și îmi înjur în gând glezna asta proastă, care mereu se duce câș. Mai înjur un pic și genunchii care deja încep să facă mișto de mine. Oh, și ce-or să mă înjure ei pe mine mai târziu.

CP2 – Poiană Stânii – 2h10m (ora 8:10).

Dubios de cald pentru oră asta matinală. Așteptăm să vină voluntarii cu apă de la izvor, așa că pierdem puțin timp.

Urcarea spre Piatră Arsă începe deja să stoarcă picuri de energie din noi. În pădure e absolut sufocant. Umiditate mare, căldură pe măsură. Abia putem respira. Dragoș nu stă deloc bine la capitolul căldură. Încerc să îl încurajez dar știu că nu am efectiv ce să îi fac că să se simtă mai bine. Ne mișcăm greu. Eu mă înțep într-o urzică foarte a dracu și îmi amorțește juma de mână. Suntem bine. Târâm limbile de-un cot pe țărâna încinsă, ni se încing ochii, ne fierb un pic neuronii și ziua abia a început. Sper doar că pe platou bate vântul. Și bate.

CP3 – Cabană Piatră Arsă – 3h40m (ora 9:40).

Am înviat amândoi datorită vânticelului timid care mai degrabă ne usucă transpirația decât ne răcorește. Jepii Mari îi coborâm în alergare, ne panicăm un pic pe-o scurtătură care numai scurtă nu a fost, pentru că deja îmi imaginăm o mare de alergători cum urcă de-a bușilea înapoi spre poteca marcată. Foarte repede intrăm în aglomerația pantofarească de la casacadă și imediat ajungem la intersecția jepilor.

CP4 – Intersecție Jepi – 4h54m (ora 10:54).

Aici cred că stăm 30 de minute. Mancăm, ne hidrătam, stăm la umbră, mă trezesc cu o cameră și-un microfon direct în ochi. Nici nu știu ce să zic. Clișee: da, e greu, vreau să termin, asta contează, nu mă interesează timpul, poate la anu. Ce-o vrea de la mine? Nici măcar nu știu ce caut aici. Zâmbesc tâmp și-mi verific telefonul de vreo 2-3 ori, poate pleacă. N-am nimic senzațional de spus, nu-mi îndeplinesc niciun vis, nu trag la niciun podium, nu am o cauză pentru care să lupt.

Mai băgăm o slană, mai ciugulim o roșie și pornim.

Este deja îngrozitor de cald. Eu rezist foarte bine la temperaturi ridicate și doar după mult timp încep să am probleme. Și le voi avea, dar mâine.

La Dragoș însă lucrurile nu stau așa. Are un disconfort accentuat din cauza căldurii. Știu de la Andrei (care pățește exact la fel) că un singur lucru îl va ajuta: venirea serii și răcoarea. Dar mai e tare mult până acolo.

Hai, vedem la Babele. Sper că acolo să bată vântul măcar. Ne mișcăm greu, Dragoș își udă buff-ul în fiecare băltoacă, eu îl bat la cap din 10 în 10 minute să bea apă, tactică ce ne va ajuta foarte mult. Căldura asta parcă vine din adâncurile iadului.

 

CP5 – Babele – 7h41m (ora 13:41).

 

–             Haide feteleeeee, bravo feteeleeee!

–             Și băieții! (zic eu timid)

 

De la distanță, părul lung al lui Dragoș induce audiența în eroare.

–             Felicitări feteleee!

–             Și băieții! (strig și eu ceva mai tare și mai apăsat)

 

Nu știu dacă Dragoș aude, dar nici nu cred că îi pasă. Are o moacă fericită. Adie vântul și e nor. Cred că și-ar pune și-o fustiță pe el dacă s-ar îndura cerul să trântească niște nori până la finish.

Am făcut în jur de 2h15m pe jepi, mult, puțin? Nu mai contează. Sus e răcoare, alergăm spre Peștera.

CP6 – Peștera – 8h15m (ora 14:15). Capsăm foaia și mergem la cort, unde Alexandra ne așteaptă cu o grămadă de bunătăți. Supă, varză, orez și multe altele. Un festin. E un sentiment foarte ciudat să treci prin tabără de bază în timpul concursului. Ai o percepție eronată cum că that’s it! Am ajuns! Doar că nu ai ajuns. Stăm vreo jumătate de oră și pornim spre Omu pe Valea Ialomiței.

– Puteți! ne zice Alexandra. Deocamdată o cred.

Spre Omu iar ne lovește căldura cu leuca-n cap. De data asta nici eu nu mă simt prea grozav. Mergem ceva mai încet. Hai că au trecut cele 10 minute, apă la purtător. Încă 10 minute, hai cu apa. Știu că sus priveliștea ne va ajută să mai uităm de căldură.

CP7 – Primul Omu – 10h3m (ora 16:03).

11741180_943905512341704_3732753522366046447_o

Facem popas de mâncat și admirat. E mai răcoare, e frumos și urmează o coborâre luuungă pe care eu personal o urăsc din toți rărunchii. Nu îmi place Valea Cerbului, mi se pare agonizantă și lungă și a naibii și la dus și la întors, și pe față și pe dos. Avem mai multe echipe și în față și în spate și îl avem și pe omul cu vuvuzeaua. Acum știu cine este și cum îl cheamă, dar tot omul cu vuvuzeaua va rămâne, asta e, și-a asumat statutul.

11742797_1614331178849673_1387159906390410012_n

La Valea Priponului facem un popas mic. Ne piuim printre brazi cu omul cu vuvuzeaza. Dintr-o dată auzim foșnete în boscheții de pe dreapta. Eu țip potențialului urs să plece, Dragoș piuie sănătos către Vârful Omu, din neant se aude: ursuuu bă! Eu nu am auzit. O fi fost sau nu halucinația lui Dragoș, cert e că bulbucă ochii la mine și îmi strigă: fugi! Și-o ia la vale voinicește de abia mă țin după el. După vreo 100 de m îi spun să se oprească, nu e niciun urs, și dacă ar fi fost, nu mai e. De sus se aude vuvuzeaza ca toți dracii. Ori l-a împins pe moș martin spre noi, ori l-a speriat în Valea Urzicii, ori a fost vreo vulpe amărâtă pe care am panicat-o noi. Să ne calmăm zic. Nu sunt foarte speriată, știu dacă dacă dăm nas în nas cu ursul, în niciun caz nu mă înșfăcă pe mine, sunt prea slabă și n-are ce să roadă la mine.

11693983_1614330778849713_4736497260456952300_n

11737990_1614330662183058_8144058707042128681_n

11741229_1614330665516391_6009924494464329736_o

Pe scurtătura spre Gura Diham iau o trântă și mă umplu de noroi. Că doar așa-i stă bine concurentului determinat.

CP8 – Gura Diham – 13h28m (ora 19:28).

Facem popas măricel, mâncăm, ne hidratam, stăm la povești. Aici ne reîntâlnim a milioana oară cu echipa Încă un pas (Vasiliu Andrei și Poenaru Vlad). Decidem să mergem împreună pe Bucsoiu, 4 perechi ochi în noapte prin boscheți și ursăraie, sunt mai utili decât 2. Cred cu tărie că asta a fost momentul în care s-a decis soarta noastră în acest concurs. Cine ar fi crezut că vom merge împreună 20 de ore de acum înainte, când greul ăla greu ne va lovi pe toți?

1982027_1614330982183026_2955035963276398381_n

11792118_1614331048849686_3969726448817994521_o

Dragoș a înviat de-a binelea odată cu venirea serii. Are viteză, energie și chef de vorbă. Eu nu tocmai.

Urcăm voinicește spre Prepeleag, ne chiorâm un pic când începe să se lase noaptea, aproape că facem pariuri pentru fiecare curbă ce va duce la urcarea în postul de control. Valea Bucșoiului e plină de zăpadă, boscheții sunt înalți cât mine (chiar și așa mică) și iată că am ajuns și în post.

CP9 – Prepeleag – 15h42m (ora 21:42).

Oamenii ăștia stau cu cortul în cea mai mare ursăraie din Bucegi. După fiecare creangă te privesc aici niște perechi de ochi care vor o halcă din tine. Focul arde, la fel și slana pe băț. Miroase toată pădurea, cred că ursii își fac deja planul de atac. Ne schimbăm, ne echipam, mâncăm, așteptăm și echipa de fete Happy Girls și pornim cu toții în cea mai mare boschetareală existentă din Bucegi.

Venirea nopții își pune însă amprenta pe noi. Începem să căscăm, ochii se mai împăiănjenesc, creierul cere o plăpumioară, mergem mai greu, ne așteptăm unii pe alții, ne ajutăm în pasajele unde mâna (din cauza oboselii) nu mai știe dacă ține priza bine. Ieșim cu greu din mațele încurcate și începem urcarea pe Bucsoiu. Băieții mă lasă iarăși în față, eu le povestesc de cum m-am rătăcit o dată pe-aici ziua, pe traseul marcat care ocolește vârful. Foarte mândră de isprava mea, conduc grupul hotărâtă și încrezătoare. Și ce să vezi? Uite colo sus vârful, uite-ne pe noi sub el. Ia pantă în gât și luptă-te cu ea acum. Mai urcăm, mai coborâm, Omu Doi tot departe pare. Știu traseul, am fost de n ori pe-aici, inclusiv noaptea de mai multe ori și tot mă surprinde fiecare pantă nouă de urcat. Deja e greu. Tare greu. E noapte, e frig, bate vântul, somnul își cere tot mai apăsat geana pe geană. Schimb mesaje cu Andrei și Alexandra.

Hai, le luăm pe rând, vedem la Omu. Ăsta a devenit cumva laitomtivul concursului pentru echipa noastră extinsă de 4.

CP10 – Omu Doi – 18h58m (ora 1:58).

Facem un popas extrem de lung. Gândul abandonului e tot mai apăsător. Nu vreau. NU VREAU! Aș dormi dar nu, nu vreau. Putem! Putem?

Ciorbă fierbinte, slană, roșii, cașcaval, niște cafea. Cabana e plină în miez de noapte. Pare așa o așteptare dintr-o altă lume. O liniște grea, sufocantă poate. O liniște de noapte în care se întâmplă lucruri mari. Poate nici nu e liniște însă, e doar apăsător. Unele echipe dorm în camere, alții cu capul pe masă, voluntarii stau într-o penumbră care îi face să arate și mai apăsător decât percep eu. Totul e întunecat, călduț. Parcă îmi stă ceva pe piept și îmi ia aerul din plămâni. Gheara abandonului ne trage pe toți de guler, ne înfășoară, ne ia în brațele ei calde. NU VREAU! Mă fâțâi de colo colo. Dacă pun capul pe masă acolo rămân. Băieții sunt împrăștiați prin cabană. Dragoș mănâncă încontinuu de când am ajuns, Andrei și Vlad par că moțăie. Eu mă duc în frig să trag 3 fumuri groaznice dintr-o țigară. Hai! Trezirea! Îmi trag primele 2 palme. NU VREAU!

Cineva, nu știu cine, decide să mergem mai departe. Hai! Vedem ce-o fi jos, în Bran. Mai avem un coechipier, Floricica Neacșu, a cărei colegă a abandonat. Flori vrea doar să termine. O înțeleg, știu exact ce simte.

Coborârea pe Ciubotea e lentă. Ca un film alb negru în reluare. Ca visele coșmar în care încerci să alergi dar nu poți, n-ai aer, dai tot ce poți dar picioarele parcă stau pe loc, parcă sunt o roată ce nu vrea să se învârtă, parcă nu sunt ale tale și nu se pot supune voinței tale.

La stână facem popas. Mi-e cald de mă ia cu leșin. Frontala dă semne că moare, iar ochii mei nu mai știu cum și nu mai vor să vadă. Genunchii au murit după primele 20 de minute de coborâre. Acum mă sprijin în bețe și încerc să nu țip la fiecare pas. Nu știu cât m-am plâns. Mi-era teamă că a te plânge serios când toți sunt spre limită epuizării, poate fi un impuls spre abandon. Deocamdată sunt rațională. Am mai spus, am mai tăcut. Deși durerile erau mari, iar toleranța mea la durere e foarte ridicată. Mi-e rău.

Pe la 4 dimineață mă sună iarăși Andrei. Vorbim vreo 10 minute. Nici nu mai stiu ce.

În ultima oră până în Bran cred că am întrebat din 5 în 5 minute cât mai avem, Dragoș m-a asigurat mereu că mai avem foarte foarte puțin. M-a mințit. Și bine a făcut. O noapte fără sfârșit cu miros de cafea. Mi se pare că mergem de o veșnicie către nicăieri. Mi se pare că va rămâne mereu noapte, că Valea Ciubotea este un drum fără cap și fără coadă și că noi vom fi mereu aici.

CP11 – Salvamont Bran – 23h55m (ora 5:55).

Am ajuns de fapt ceva mai devreme la salvamont Bran. Popasul a durat vreo jumătate de oră, spre o oră.

Căbănuța mi s-a părut ruptă dintr-un film fantasy, în lumina albastră de la ora 5 dimineața. O fată făcea cafea. Deci nu, nu mi s-a părut. Paste, supă. Un câine pufos. Sunt pe pilot automat. Mă descalț. Sper să zică cineva că nu abandonăm, că mergem mai departe, că putem. Dragoș zice că rămânem aici și dormim. Nici el nu crede ce spune, nici eu nu îl cred. Cum să ne oprim acum? Facem planuri de cazare prin Bran. Facem planuri să mergem totuși mai departe. Nu mai am puterea să zic ceva. Și totuși. Ne întrebăm. De aici cum ajungem la Peștera? E prea complicat. E mai simplu dacă mergem direct acolo. Nu mai e așa mult. Doar vreo 10 ore.

Mai e o echipă care a dormit aici și se pregătește să plece în traseu (Flori va pleca cu ei și va termina și ea concursul). Unul dintre băieți ne minte că valea Gaura e ușoară. Știu că minte, dar mă uit la el fascinată: hai, că e drumul ăla pe curbă de nivel (!??! huh?), pac, ușurel și apoi, odată ce ai ajuns la cascadă, ești deja la omu! Puteți! Și noi îl credem.

Putem?

Stau într-o aproape adormire. Ies în frig să mai trag două fumuri dintr-o țigară și două palme peste ochi. POȚI! Pot?

Cineva decide să plecăm. Hai că vedem pe Valea Gaura ce și cum. S-a luminat. Știu că urmează cea mai grea parte a traseului. Dimineață. Cu căldură, cu ochii încinși de somn și oboseală. Ne mișcăm greu, de data asta eu mai greu decât toți. Rămân în urmă și îmi vorbesc singură, încet, să nu mă audă nimeni. Lucruri de care nu îmi aduc tocmai aminte. Vreau doar să dorm. Ce caut eu aici? Băieții mă încurajează, îmi zic că nu mai e mult. Nu mai cred minciuna.

Plâng. Și nu reușesc să mă abțin. Aș vrea să nu mă vadă băieții.

CP12 – Valea Gaura – 26h10m (oră 8:10)

Îmi revin cât de cât când ajungem în postul de control. În lumina dimineții, avem halucinații cu niște corturi care nu există. Și totuși, un cort e acolo. Ne gândim să mergem de aici direct spre Guțanu. Cică vreo 3 ore. Refuzăm gândul totuși. Ar fi culmea chiar acum.

Popasurile sunt tot mai dese. Ne mișcăm greu. Îmi amintesc că am la mine niște vitamine efervescente pe care le iau strâmbând din nas. Acum nu știu dacă a fost placebo sau chiar au avut efect, dar în căldura aia îngrozitoare mi-am revenit cât de cât. Am început să văd cabane omu la fiecare stâlp de marcaj care se arată după un dâmb. Mergem agale și ne mințim reciproc că mai este foarte puțin.

10888383_888598611232824_7518444338512878623_n

Urcarea spre horn o fac într-o frenezie. Sunt convinsă că acolo bate vântul, căci pe vale ne-am simțit ca într-un cuptor cu microunde. Dar nu, nu bate vântul. Băieții nu se agită, iau apă de sub niște mormane de zăpadă și îmi dau să beau când ajung și ei sus. ÎI aștept vreo 15 minute într-o căldură infernală. Mi-am consumat ultimele resurse pentru un vânt inexistent.

Cabana Omu e la o aruncătură de băț. Pe căldura asta, e mai degrabă la o aruncătură de prăjină. Ne târâm către un finish fals. Mai e așa de puțin!

CP13 – Omu Trei – 30h – ora 12:00.

Nu se mișcă niciun vârf de iarbă. O căldură statică ce îți intră în creier și te înnebunește. La Omu e agitație mare, sunt concurenții de la cealaltă probă (refuz să îi zic Hobby, sunt totuși 45 de km), în vână și plini de energie. Eu stau ba pe prispă, ba în cabană. Băieții nu știu ce tot fac dar mie mi se pare că stăm de o veșnicie acolo. Vreau să mergem! Dacă mai stăm un pic nu mai plec de aici.

Și plecăm. De aici, ai impresia că mai e puțin. Se fac calcule. Nu prindem timpul limită.

Ruxi, trebuie să alergi! mi se spune

Nu pot să alerg, abia pot să calc de durere de genunchi. Le spun că nu pot, să se ducă, că eu nu pot, că merg pe urcare cât de repede vor, dar pe coborâre NU mai pot. Doare prea rău.

Dragoș se oferă să mă care în cârcă pe coborâri, ar fi chiar amuzant. Pentru prima dată accept să mi se ia rucsacul. Merg ceva mai bine. Suntem încurajați de concurenții de la cealaltă probă. Prind mici aripi când îi văd. Parcă nu mai suntem așa singuri.

Coborârea spre Guțanu a fost îngrozitoare, ficare pas a fost un cuțit înfipt și răsucit în genunchi. Nu am crezut că poate durea în așa hal. Mi s-a vorbit, am fost asigurată de n ori că mai e foarte puțin, că reușim, că ajungem, că o să dormim, că o să îmi revin, că nu or să mă mai doară genunchii. Nu cred nimic. E doar durere.

Și ochii mei descărcă toată durerea din mușchi și oase și creier. Plâng. Plâng de durere de genunchi, plâng pentru că îmi este rău fizic, nu mai suport căldura asta, e greu, nu mai pot și nu mai vreau, nu mai știu nimic, acasă e prea departe, aproape că nu mai există.

Va trece și asta, îmi trece prin cap. Tatuajul pe care mi l-am făcut fix pentru momente că ăsta. Doar că filosofiile astea funcționează când încă ți se învârt neuronii. Vreau doar să dorm. Și lacrimile curg aiurea, ca și când ar avea viață proprie.

La un moment dat te depersonalizezi atât de tare încât tot ce mai știi despre tine este că mergi. Scopul se transformă, se deformează. Nu mai contează finishul, vrei doar să se termine, indiferent cum, doar să se termine odată! E rândul meu să nu mai pot. Și urăsc asta! Așa că plâng. Băieții îmi zic că am fost atât de curoajoasă până acum, nu am voie să renunț! Mie nu îmi pasă. Ce curaj? Nu mai vreau.

CP14 – Poiana Guțanu – 31h37m (oră 13:37).

O față cunoscută, Maria. Abia reușisem să îmi înghit lacrimile, dar când se așează lângă mine încep iar ca un copil mic, cu lacrimi de crocodil. Și iar îmi trag palme, ce naiba frateeeeeeeeee, de ce plâng? Ai cedat psihic. Aham, asta era? Vorbesc cu oamenii ăștia normal și plang. Parcă aș fi doi oameni.

Urcarea spre Strunga mă enervează. Nu mai vreau să aud și să văd pe nimeni.

– Ruxi, stai frumos la poză!

– NU VREAU!

11411731_888598871232798_6372118097737952607_o

11754513_888598664566152_650209806769389328_o

Plec înainte cu un soi de energie izvorâtă acum din ură. Ură pe soarele asta nenorocit și pe genunchii mei. Și pe faptul că am impresia că nu se mai termină. Așa că am vrut să văd cu ochii mei, cât mai repede, că se termină, că după Strunga urmează coborârea la Padina și gata. Aproape alerg prin praf și căldură. Băieții mă lasă, mă vor prinde oricum pe partea cealaltă.

CP15 – Refugiul Strunga – 33h7m (ora 15:07).

Sunt năucă. Mă așez la soare. Când apare și Dragoș îmi zice să mă mut la umbră, de ce stau la soare? Nu înțeleg. Îmi da o sticlă cu apa și mă trimite înainte.

Coborârea mă chinuie, abia calc de durere. Din spate aud piuituri, mă uit și le văd pe Alexandra și Corina. Reușisem cu greu să îmi înghit lacrimile, dar când mă ia în brațe Alexandra iar încep șiroaiele să curgă că la balamuc.

–             Nu știu ce aaaaam Alex, nu știu ce am, de ce plâng.

–             Și eu am pățit la fel acum 2 ani, hai că mai aveți puțin, POȚI!

–             Nu mai pot.

–             Ba poți!

–             Pe ce loc sunteți?

–             Pe 1.

–             Stiaaaaaaaam

Mi-au dat din energia lor fetele.

11163932_951198814945707_2178499128779128769_o

Mă ajung și băieții, mă văd că sunt ceva mai vie cu tot cu durerile astea nenorocite. Sunt veseli, ne încadrăm în timp.

Mai jos îl sun și pe Andrei. ÎI zic că plâng că o idioată de câteva ore și nu mă pot opri. Mi-au murit niște neuroni, aia care se ocupă cu opritul plânsului. Ori ajung la finish ori mă înec în propriile-mi lacrimi. Care sunt sărate nene. Atât de sărate încât cred că ai putea face o saramură doar cu ce ai răzui de pe obrajii. Ma ustură toată fața din cauza lor, mai pierd și o gramadă de energie cu sughițurile astea, am nasul înfundat, după ce că sunt 1000 de grade și abia respir, mă deshidratez mai rău decât sunt și mă mai fac si de râs. Nu mă pot opriiiii. O să trec linia de finish în hohote de plâns de-o să zică lumea că plâng de fericire și nu de pitici pe creier epuizați și o să mi se ducă vestea de aia care s-a târât pe linia de finish cu lacrimile de crocodil între ochi. Și nu mai pot. Ah, și nici nu mai vreau. Nah! Abia acum, spunându-le așa, mi-am revenit. Am râs împreună și-aia a fost ultima lacrimă (din alea 7500).

Ajungem la Padina, omor de oameni. Râdem glumim, cât pe ce să ne calce un 4×4. Ar fi chiar culmea, după 34 de ore de mers să ne facă afiș o mașină. Trecem prin bălți și știm că da, acum chiar mai avem puțin. Nu văd nimic în jur, pe nimeni, deși e o aglomerație înfiorătoare. ÎI văd doar pe cei 3 oameni cu care am mers atâta amar de drum. Mă uit la fețele lor, sunt epuizați, dar fericiți.

Din momentul în care am văzut telecabina de la Peștera, totul s-a desfășurat cu încetinitorul. Îmi sălta inima de bucurie. Și nu știu dacă bucuria era că am reușit nebunia asta sau că în sfârșit o să dorm. De la jumătate de metru din spate îl aud pe Vlad spunând:

–             Oameni buni, mai ușor, e nevoie să iau un gel pentru ăștia 200 de m?

Trecem linia de finish de mână. Senimentul nu este de: uau, am terminat 7500-le. Nicidecum. Cel puțin nu pentru mine.

ps: 34h21m. Cum le spuneam baietilor. Doar 2 locuri contează: primul și ultimul. Așa că dacă am pierdut podiumul, ne-am străduit pentru the next best thing big grin

11709840_1614344422181682_6223243455719378531_o

11700808_10203495987960967_302235065576918350_o

11717348_888023564623662_1986142319924766766_o

11779843_951198241612431_2376924690742109697_o

11781819_951196134945975_5640521400425083210_n

11813346_951197894945799_7297405172730294539_n

11822373_951199554945633_2490436573345398423_n

11828642_951199551612300_6447169454083530997_n

Bucuria a fost că am reușit să ajung la finish unde am cortul în care voi DORMI cât vreau eu, ca nu mai trebuie să cobor NIMIC, că sunt (relativ) întreagă, că am avut în echipă niște oameni minunați, că am trecut printr-o experiență pe care, de la Ciobotea încolo, nu am putut s-o definesc altfel decât groaznică, deși probabil a fost superbă, zic acum.

Că am fost la un concurs unde toată lumea iubește pe toata lumea. Serios, e un fel de sectă 7500-le. Că am întâlnit OAMENI, de la organizatori și voluntari (care au făcut totul impecabil și cărora le mulțumesc), la concurenți.

Că totuși, am PUTUT. Toți 4. Când era convinși că nu mai putem. Că ne-am ajutat unii pe alții, ne-am încurajat și am rămas împreună. Că nu am abandonat când a fost foarte greu și că mereu unul dintre noi, pe rând, a rămas rațional și ferm.

Cu toate palmele pe care mi le-am tras, cu tot plânsul de epuizare, cu toate durerile de mușchi și de genunchi, dacă ar fi să pot alege, aș alege același lucru. Minus coborârile.

Nu am și nu am făcut nimic ieșit din comun. Am avut noroc: de ambiție, de oameni, chiar și de vreme.

Însă am avut și un avantaj, singurul probabil. Am ‘alergat’ acasă.

10986840_951214678277454_6599361162818574391_o

11011607_951211494944439_5990513948762520009_o

11792039_951209138278008_2341545671265837078_o

11807237_951210644944524_1251368934001867666_o

11816204_951214288277493_6221234553078442900_o

11816320_951213451610910_8342626489440212928_o

11834700_951209978277924_3822366463085057549_o

 

 

 

 

Recomandari

4 comentarii

Liviu Enache 7 august 2015 at 5:20 pm

Bravo voua, bravo tie!
Felicitari! (si pentru reusita si pentru ca ai procedat corect aplicand kineto tapes – fara era si mai jale…winking

Reply
Claudia 5 septembrie 2015 at 8:34 pm

Daca n-as stii cum e, as zice multe. Eu n-am plans la 7500-le meu, mi-am tarat picioarele desprinse de trup cu o durere de care si acum ma infior…
Altfel, raman la ideea ca e o frumusete in toata nebunia asta incat merita tot masochismul… de a lua-o de la capat imediat ce simti ca te-ai refacut cat de cat happy
Bravo! Baga antrenament ca stofa de finisher ai tongue

Reply
Mihai 19 mai 2016 at 8:49 am

Frumos, felicitari!

PS: La CP7 cred ca era 11h03. Sau chiar ati zburat de la Pestera happy

Reply
Elena Claudia 5 decembrie 2016 at 7:50 pm

Felicitari <3

Reply

Lasa un comentariu